Lavanderist

Când aveam vreo cinci ani, ai mei, mari iubitori de artă și mai ales de teatru, nepermițându-și să piardă un spectacol venit la noi, în provincie, m-au luat cu ei la prima piesă de teatru a vieții mele – a unui teatru din București, nu-mi aduc aminte titlul piesei și nici nu contează.

Ce-mi aduc aminte și-n sfântă zi de azi, vorba lu’ mamaie, e că era cu niște actori care m-au făcut să mă îndrăgostesc pe viață de meșteșugul acesta al artelor care se numește teatru: Radu Beligan și Marin Moraru. Mă gândesc c-or mai fi fost și alții care jucau, dar copilul eu era fascinat de vocea ușor nazală a domnului cu pălărie și de cea puțin în zeflemea a celuilalt domn, căruia ai mei îi spuneau cu alint Marinuș. C-așa iubim noi actorii și ni se pare că ne aparțin, cu sufletul lor pus pe scenă. :)

Tot spectacolul m-a fascinat ușurința cu care domnul cu pălărie și voce înaltă nimerea deschiderea dintre cele două părți ale cortinei care era închisă, fiindcă așa cerea decorul - o parte a acțiunii se desfășura pe o terasă, la malul mării. Incredibil de magic mi se părea cum o nimerea perfect de fiecare dată, pe când eu, participând la serbări cu șoimii pe aceeași scenă, mă încurcam în ea nevoie mare!

Cert e că de-atunci iubesc teatrul. Tocmai de aceea nici n-aș putea să aproximez cam câte spectacole de teatru am văzut, c-așa-i în dragostea adevărată, nu numeri anii, doar trăiești.

Mai târziu, prin clasa a șasea să fi fost eu, deja se făcuse la noi la Buzău sală de teatru frumoasă și elegantă, cu scaune moi, tapisate, cum nu prea simțise derriere-ul nostru din provincie! Atunci a venit un spectacol cu “Fata fără zestre”, al teatrului de la Piatra Neamț. O frumusețe de spectacol! Triiiist... de sărea cămeșa pe fete prin sală de suspine, dar mie atunci mi s-a născut dorința de-a mă face actriță. Și nu m-a mai părăsit niciodată, doar că se-ntâmplă ca-n viață și n-am făcut asta.

Și-apoi am venit la București – ca toți moldovenii de la Buzău, ar zice un amic - și-am nimerit în raiul teatrului! Fiindcă, în vârtejul țipătului și-al nudului gratuit în care se aruncaseră multe sute de montări imediat după revoluție, am găsit spectacole la care am mers și de câte șase ori, de extraordinare ce erau! De exemplu, la “Patul lui Procust”, la Teatrul Bulandra, pentru că regia doamnei Buzoianu era din nou genială, Maia Morgenstern era extraordinară, cotropea și umplea scena chiar și când aproape nu mișca într-un colț, iar AG Weinberger cânta live, pe scenă, între actori, cum numai el poate!

Am intrat la teatru și fără bilet, ca studentul, cu tot felul de rugăminți la doamnele de la intrare, am stat în picioare și pe strapontine, în ’98 am stat pe scările sălii mari de la Național, lângă scenă și le simțeam parfumul Oanei Pellea și lui Marcel Iureș în “Richard al II-lea” – un moment de marcat în orice calendar!

O perioadă, în copilărie, colecționam autografele celor mai frumoși actori pe care i-a prins viața mea, mă duceam “în spate” și aproape că leșinam de emoție lângă mama îndrăznind să îi rog să-mi dea un autograf în carnețel! Pe urmă, când am mai crescut, mi-am dat seama că dragostea nu se semnează neapărat, iar amintirea stărilor din sală e oricum mai puternică și mai rezistentă. Dar carnețelul îl mai am și-acum!

Într-un fel sau altul, viața mea e permanent legată de teatru, de regizori, de actori, de sufletul pe care îl lasă ei pe scenă, de râsul-plânsul din arta lor. Uneori nu-nțeleg cum se pot pune spectacole mizerabile cu actori uriași, alteori îmi vine să plec din sală de nervi – dar n-am plecat niciodată - și alteori mă lipesc și eu de scena pe care joacă ei. Așa-s eu, provincială, îmi mai și manifest sentimentele.

La mulți ani, domnule Teatru! În ciuda blockbuster-elor hollywood-iene! :)

De-aia îmi permit să vă spun “Mergeți la teatru!” ;-)

Foto: http://tinyurl.com/pe6py87

comments