Lavanderist

Mie, când începe să adie-a primăvară, mi se înfioară toți pantofii-n dulap și se aliniază la start! Ceea ce mi-am adus aminte de-o poveste, asta de mai jos:

Dacă te uiți pe pagina Despre a blogului de față, o să observi că mărturisesc dintru bun început că am o relație de amor sincer, fidel și de durată cu pantofii. Poșetele nu mă inspiră în vreun mare fel, dar pantofii... wow, sunt supusa frumuseții tocurilor de toate felurile! :P

De mică m-au marcat, probabil la fel ca pe 90% din fetițe, doar că această nebunie elegantă m-a și ținut și încă mă ține.

Pantofii vieții mele de fetiță din vremea când Barbie nu exista nici măcar în vocabularele noastre de supuși ai comunismului erau o pereche maro, cu toc de 8, nici prea subțire, dar nici chiar grosuț, pe care îi ținea mamaie în șifonier, la loc de cinste, și de care nu avea nimeni voie să se-apropie!

Da, erau pantofii ei de-nmormântare!! Că așa se obișnuia mai ales la țară, indiferent de statutul social, oamenii își pregăteau singuri straiele alea. Băi, dar erau atât de frumoși și eleganți pantofii ăia, în sărăcia comerțului nostru de stat socialist multilateral dezvoltat, încât mintea mea a zis că nu se poate să li se facă o atare nedreptate și să stea ascunși de-a pururi! Trebuiau scoși la plimbare, ba chiar încălțați de piciorușe de fetiță cu aspirații încă neidentificate de Carrie Bradshaw.

Și mamaie mă lăsa să-i plimb o dată pe lună, câteva minute, “da’ numai prin casă, mamaie, să nu-i scoți în praf și să nu calci în golul tălpii, că se strică!”, și eu îi plimbam târșâindu-i elegant pe covoare. Aveau două mici lănțișoare aurii pe partea din față, ceea ce-i făcea cu atât mai atrăgători și mai apropiați de niște nestemate!

Am rămas înamorată de pantofii care spun ceva, care au personalitate! Căci, dacă se spune că hainele trebuie să ți se supună ție și nu invers, la pantofi e ca la pisici: nu cred că există pantofi frumoși dacă n-au personalitate, emoție, arcuire, curbura aia suplă a tălpii calapodului, care vine aproape de curbura tălpii tale de femeie, tocul atins de luxul suprem al simplității sau, la din contra, de tocurile cu construcții arhitecturale ale zilelor noastre moderne, tăietura nici prea adâncă și nici prea violent marcată a părții din față a căputei…! Ah, câtă poezie, cât romantism, câtă vrajă, câtă sexualitate!

Nu vreau să știu despre dezavantajele purtatului de tocuri pe termen lung, le cunosc, am dat și teză. Îmi prefer vraja în care piciorul meu arată ca o bucățică de artă!

Acest text a fost scris ca răspuns la invitația la concurs lansată anul trecut de Cristian China Birta și a apărut în 2015 pe blogul său.

comments