
aici printre oameni, pentru puțină vreme. Amy Winehouse e Vocea. Vocea deceniului, Vocea unei generații de artiști, Vocea dragostei - soul, jazz, rock & roll, R & B. Nu știam atâtea despre ea înainte de a vedea documentarul AMY, un film care o aduce pe Amy-femeia-copil în viața lui Amy-artista cu o sensibilitate atroce, care s-a dovedit fatală pentru ea.
Documentarul regizat de Asif Kapadia o lasă pe Amy să vorbească despre AMY, cu imagini necunoscute publicului până acum, cu momentele unui om normal, în familie și cu prietenii, și cu momente precum premiile Grammy, Brit sau MTV pe care le câștigă.
Deși se transformă într-o divă (nu de-asta plasticată de pe la noi, made in china), deși din rățușca cea urâtă devine o lebădă neagră superbă și sexy, Amy e doar un copil până la capăt, o fetiță disperată și la 27 de ani să ajungă să primească dragostea unui tată complet dezinteresat de familia și fiica lui, pe care le și părăsește, ca un mare domn și, tot ca un domn, revine plin de figuri și de reproșuri în viața fiicei lui în momentul în care aceasta nu mai e o fiică oarecare, ci o artistă premiată și apreciată. Și care deja face bani. Mulți bani, cât să fie și pentru tati, eroul zilei, și pentru alții de pe lângă ea. De altfel, nici mama nu e mai interesată de viața fiicei ei și de faptul că, de pildă, la 14-15 ani, Amy se consideră "a pig" și alege "dieta perfectă, mâncat-vomat". Citatele sunt din ea însăși.
Același peisaj se regăsește în relația amoroasă infamă care o domină, care trece dincolo de dependență și o aduce mai aproape de final.
Sfâșietoarea sensibilitate care o ajută să scrie extraordinar despre dragostea ei și beneficiarii acesteia o duce la sinucidere lentă, pentru că mie mi s-a părut, mutatis mutandis, că Amy s-a lăsat să alunece spre moarte de inimă rea. Nu-i ascultasem atâtea versuri în atât de mare detaliu, dar scria incredibil de frumos, de dureros, de sensibil, de tandru sau de cinic, cu un mare fuck acolo unde nu mai era cazul de altceva.
Aș zice că un volum de versuri Amy Winehouse, cu versuri puse pe muzică sau încă necunoscute, ar fi excepțional. Și s-ar vinde.
S-a tot adus în discuție ideea că Amy a intrat și ea în 27 Club - grupul de artiști geniali care n-au trecut pragul lui 27 - Janis, Jim, Jimi, Brian Jones, Kurt. Se pare, spun psihologii, că mai ales pentru artiști, atât de atinși de lucruri care nu ne ating pe noi, muritorii obișnuiți, pragul vârstei de 27 de ani e mai înclinat și mult mai dur: există riscul de a trăi ratarea artistică sau, din contră, de a nu ști cum să gestioneze gloria. Se adaugă un mix de droguri, presiuni, alcool, viață trăită pe apucate și pe niște lungimi de undă complet nebune. Unii dau stop, conștient sau mai puțin.
Deci, ce vreau să spun: AMY, distribuit de Independența Film, e deja în cinemauri, mergeți să vedeți filmul ăsta.
Foto: Independența Film