Lavanderist

Acum câteva zile au fost Premiile Gopo - pentru cine încă nu știe, cele mai importante premii ale industriei de film de România. (Una dintre galele cele mai reușite, dacă mă-ntrebați pe mine. Also, felicitări repetate regizorului Daniel Sandu!) S-a nimerit că Gopo a picat în aceeași zi cu Ziua Mondială a Teatrului, adică 27 martie. Și, tot în aceeași zi, a încetat din viață actrița Aimée Iacobescu, care a jucat la Naționalul bucureștean. Lăsând la o parte tristețea momentului, a fost, desigur, prilej pentru juma' de online să pună mesaje lacrimogene, de parcă îi știau rolurile pe de rost, de fan ce i-a fost tot facebook-ul!

Și, desigur - că aici voiam s-ajung - lung prilej de văicăreli populiste, din nou, că ”Aoleu, se duce toată ”generația de aur”!” a teatrului românesc și nu vine nimic din urmă.

Fiindcă m-am enervat again, de data asta nu-mi mai țin gura. Hai să ne lămurim puțin cu ”generația de aur a scenei și ecranului” din România - și, mai ales, de unde vine impresia / expresia asta și de ce, că nu-i eficient să propagăm o vorbă așa, fără s-o și gândim. V-am mai spus că nu-s deloc tolerantă cu formele fără fond care ne cuceresc, încet-încet.

Așadar, pe scurt și fără a avea pretenția că am epuizat argumentele, cu tot respectul și cu toată dragostea pentru cei mai mari, și mai buni, și mai profesioniști, și mai complecși actori români cuprinși în expresia ”generația de aur”, voi spune următoarele:

E normal ca artiștii de acum 40-50 de ani să fi fost - și să rămână, pentru multe generații, de regulă cele mai în vârstă - cei mai celebri, cei mai vizibili și cei mai ceruți de public, odată ce România avea, la momentul formării lor ca vedete, o singură televiziune, aia de partid și de stat, și un singur radio național, ăla de partid și de stat. Evident că artiștii aceia erau acolo, devenind celebri și iubiți de toată țara și fiind doar ei, cei, poate, 30-40 de oameni, singurii cu care se puteau realiza programele (fie emisiuni de umor, fie revelioane, fie teatru tv sau radiofonic). Idem, tot ei jucau și-n filmele românești, în timp ce acum filmele românești adună câteva mii de spectatori în săli (cu puține excepții).

De asemenea, era normal ca doar ei să fi fost pe scenele cele mai mari ale țării în urmă cu ani mulți și, deci, să fie cunoscuți de toată lumea care mergea la teatru.

Pe de altă parte, la puținele (cred că erau trei sau patru) facultăți de teatru și film din România, erau maximum 8-9 locuri pe an, la admitere, deci absolvenții erau puțini - și chiar aveau o șansă să-și găsească de lucru în teatrele de stat ale țării, nu ca în ultimii vreo 10 ani, când angajările au fost blocate (da, știu că s-au deblocat relativ recent). Azi sunt sute de absolvenți anual și cam toți își mănâncă nervii căutând proiecte, creându-le ei înșiși, alergând zilnic la n-șpe casting-uri și din repetiție în repetiție pentru spectacole majoritar independente. Unde ei sunt și actori, și impresari, și găsesc locații, și sunt negociatori pentru spații de joc, și PR-i, și altele. Și, cu toate astea, își păstrează dragul de meserie și de scândură și aduc bucuria teatrului inclusiv celor care se plâng că dispare generația de aur!

Să mai zicem: sunt vreo 4 milioane de români plecați din țară. Ei văd azi la televizor ce se prinde prin afară,iar la teatru românesc pot, eventual, ajunge din an în Paște, când, de principiu, îi vor vedea pe aceiași actori pe care îi știau de acum câteva decenii. De ce? Pentru că foarte rar independenții (adică, mai ales actorii tineri) pot face rost de susținere financiară ca să plece prin afară cu spectacole, puține sunt locurile unde ajung și prejudecățile sunt mari, așa că biletele cele mai multe se vând la aceleași nume celebre.

Deci, nu știm cine sunt cei care vin din urmă, dar ne plângem că nu vine nimeni de valoare să ”umple golul”.

Și hai s-o zicem pe ultima: dacă deschizi televizorul, vezi chiloți, sutiene - dacă nu și le-au dat jos deja și pe alea - și pe madam Monica de le comentează ea pe toate. Nu-i vezi și nu-i auzi pe actorii tineri sau deja maturi, care n-au loc, ”că nu fac audiență” și ”nu-i cunoaște lumea”. Observați problema aici?

Mergeți, oameni buni, la teatru! Mergeți să vedeți zeci de actori tineri și mai puțin tineri, care joacă și alte texte decât cele clasice, care joacă și altfel, poate în spații inedite, care aduc și revarsă de pe scenă iubire, putere, dramă sau râsete, actualitate sau reinterpretare, oameni care muncesc de le sare capu' pentru rolurile lor! Oameni care sunt dornici să joace, să creeze, să iasă din tipare și să ofere emoție. Și, serios, biletele la spectacolele actorilor tineri sunt chiar ieftine! Tocmai pentru că vor să vină lumea la spectacolele lor și pentru că ei știu că teatrul e pentru oameni, nu (doar) pentru elite!

La București lucrurile stau puțin mai bine, dar în orașele mai mici e un cerc vicios: nu vin spectacole cu actori tineri pentru că nu se vând bilete dacă numele de pe afiș nu sunt ”acelea”, iar actorii tineri n-au cum să fie cunoscuți și apreciați la nivel național dacă nu îi vedem în spectacole.

Ar fi nedrept să m-apuc să spun nume, dar ar fi drept să mergem să-i vedem pe cât mai mulți dintre ei pe scenă. Iar mersul la spectacole cu ”altfel” de nume va fi și o ieșire din zona de confort, pentru mulți, adică fix ce tot auzim că recomandă nenumărații coach-i și trainer-i care scriu pe pereții facebook-ului. Și e ok de mers și cu copiii la multe spectacole, așa cum și pe noi ne-au dus părinții cu ei să vedem teatru. Deci, trei dintr-o lovitură! :)

Hai să-i cunoaștem pe actorii generațiilor noi și să ne lăsăm emoționați de puterea lor artistică și trăirea de pe scenă, pentru că, vă asigur, după aceea, teama că rămâne locul gol se va evapora!

Hai, mergem la teatru? :)

Foto: arhiva proprie, din spectacolul O noapte furtunoasă - Viceversa

comments