Lavanderist

Putem să ne suflăm în degetul mare cât om vrea și putem să ne îmbățoșăm piepturile spâne de tineri masculi uvrieri cu experiență prin spanii (sic!) până ne doare spinarea, cert e că suntem altfel, noi, neamul, decât ne gândim unii că suntem. Zic unii pentru că multora le place cum sunt și nu li se pare că ar fi putori, profitori, țepari, curvari, incestuoși, violatori, jeguri tupeiste, politicieni veroși, nespălați... ce să mai, mafioți în toată regula, că tot e trendy pe facebook. Poate li se pare la alții, cel mult.

M-am trezit și eu tocmai acum. Da, zilele astea, că se difuzează în reluare, m-am nimerit de mai multe ori cu telecomanda la serialul românesc cu incontestabil cea mai mare audiență ever, Las Fierbinți. Și m-am uitat. Pe lângă cât am putut să râd, am avut o revelație filosofică aproape: frate, chiar asta-i România! Putem să crăpăm de draci că nu ne-a făcut scenaristul în film nobili, cinstiți, elevați, cititori, profesori etc. – păi de unde nu e, nici Dumnezeu bunul nu cere!

Nu cred că am mai întâlnit, de la Caragiale încoace, un atât de chirurgical exact, complet, complex și asumat mix de tipologii de conaționali! Și sunt vii! Iar umorul e de mare excepție. Pe bune că îmi vine să scriu “Mimi Brănescu, acest Caragiale contemporan” :) Scriitura mi se pare aproape de geniu. Lucru pe care mi l-au confirmat și multe piese de teatru de-ale lui pe care le-am citit. De fapt, cred că e printre cei poate patru dramaturgi români ai acestor ani care chiar știu să scrie teatru. Deși e actor și îmi place și în ipostaza asta. Sau poate tocmai de-aia?!

La vremea când abia filmau un pilot al serialului, cineva din echipă mi-a povestit că toți au spus că scenariul era de rahat și că trebuie să-l scrie altcineva decât marele nume care semna atunci, ca să meargă. Se pare că l-au găsit bine.

Da, la momentul la care s-au difuzat primele sezoane, acum câțiva ani, am avut, fix ca toți “intelectualii” țării, un dezgust total față de serial, pe ideea atotsuficienței deranjate: “mvaai, ce manea de serial!”

Ei bine, da, e o manea de serial, fiindcă numai așa putea să fie și taie ca un laser prin societate. Trece prin cam toate componentele ei, de la vlădică la opincă: țărani get beget, orășeni și orășence cu greieri în călcâiele crăpate din sandalele imitație de vuiton, curve virgine, filosofi de spatele curții, cu șosete flaușate albe în sandale, studențime cu aere de capitală și larg apetit sexual, comici ratați, cu pretenții de Steve Martin, țepari rurali și urbani, politicieni veroși, oameni banali, comersanți hoți, mici afaceriști imbecili cu fițe de milionari, funcționari interesați, popi plini de bani în biserici care stau să cadă, babe bârfitoare cu prejudecăți de Ev Mediu întunecat, bețivi de carieră, familii în care totul e distrus și aș putea continua, că mai sunt.

Sau suntem – că despre noi e vorba, noi, ăștia care niciodată în astfel de portretizări nu ne vedem pe noi, ci pe vecinul de stradă sau pe altul din alt oraș.

Vi se pare că generalizez și exagerez? Că la “noi, la oraș, nu e valabil”? Că în cercul nostru strâmt nu există astfel de oameni? Ia uitați-vă, vă rog, fără patimă, la rece, în jur, și schimbați hainele, tunsoarea sau accentul.

Ce-ați descoperit?

Că ne dăm după vișin, că noi credem că suntem miezul din fanta, că “mvaaai, dar ce aiurea, să uniformizezi așa o societate!”, că “mvaai, dar e o exagerare, tu nu vezi cum se îmbracă alea acolo, păi ce, la noi așa se îmbracă lumea?”, că mai sunt și doctori, profesori sau geneticieni printre noi? Astea-s meserii sau ocupații, dedesubt sunt oameni. Iar caricaturizarea are ca principiu de bază exagerarea amuzantă a acelor trăsături distinctive, fizice sau de caracter, ale unui personaj / ale unei situații, ceea ce înseamnă fix că ele există și a avut omul ce exagera, doar-doar o pricepe și românul că nu e de laudă, ci de caricatură ce vede în serialul ăsta…

Există și un personaj care-mi place îndeosebi, pentru că-și poartă cu mândrie asumată existența și ocupația: curva satului, Aspirina. Mirela Oprișor, actrița care o interpretează, e minunată în rol: Aspirina e cinică, prezentă, interesată, bișnițară, deșteaptă, cu umor, cu pile și relații unde trebuie, mai avută decât alții și mai bine înțolită decât altele (în aceeași idee “cu cât mai strălucitor, cu atât mai bine”). E fix așa cum sunt, de regulă, curvele asumate, care-și fac meseria cu naturalețe și, la o adică, și cu nițică pasiune. E o ocupație, pân’ la urmă, nu o definiție a existenței cuiva.

Nu vreau să fac nici promovare, nici publicitate cu textul ăsta. Nici nu-l cunosc personal pe Mimi Brănescu, de fapt. Și nici nu e o postare despre serial ca act de televiziune, drept urmare nici nu mă refer la alte aspecte. Dar m-au lovit niște gânduri urmărindu-l. Astea de mai sus.
Foto: Facebook Las Fierbinți

comments